Reintegrarea într-un circuit de valori, simţire, trăire, limbă şi tradiţii româneşti neaoşe a conaţionalilor pe care caruselul destinului i-a lăsat în afara graniţelor ţării se înfăptuieşte pas cu pas, cu urcuşuri şi coborâşuri, sinuos, precum în cea mai elocventă ilustrare a plaiului mioritic aşa cum l-a imaginat Lucian Blaga.
De fapt, noi nu vrem să revizuim graniţe şi nu pretindem teritorii iluzorii, nu vrem să învăţăm pe nimeni nimic şi nici să ne amestecăm în chestiuni de autodeterminare. Suntem departe de geopolitică, geostrategie şi alte asemenea concepte balonate vehiculate preţios prin dischisul cancelariilor diplomatice.
Apelul nostru este mult mai uman şi mai sentimental. Nu căutăm să stoarcem sânge din răni ale istoriei insuficient suturate. Vrem, pur şi simplu, doar să putem să ne bucurăm împreună de ceea ce ne defineşte şi ne animă, să putem să fim noi înşine aşa, cu bunele şi relele noastre. Nu avem duşmani şi ne dorim doar prieteni.
În urmă cu ceva vreme, era un vis aproape utopic. Pe parcurs, a început să devină o dorinţă înmugurind şi rodind pe zi ce trecea. Azi, e o realitate ce tinde să fie o certitudine tot mai pregnantă.
Reintegrarea într-un circuit de valori, simţire, trăire, limbă şi tradiţii româneşti neaoşe a conaţionalilor pe care caruselul destinului i-a lăsat în afara graniţelor ţării se înfăptuieşte pas cu pas, cu urcuşuri şi coborâşuri, sinuos, precum în cea mai elocventă ilustrare a plaiului mioritic aşa cum l-a imaginat Lucian Blaga.
De fapt, noi nu vrem să revizuim graniţe şi nu pretindem teritorii iluzorii, nu vrem să învăţăm pe nimeni nimic şi nici să ne amestecăm în chestiuni de autodeterminare. Suntem departe de geopolitică, geostrategie şi alte asemenea concepte balonate vehiculate preţios prin dischisul cancelariilor diplomatice.
Apelul nostru este mult mai uman şi mai sentimental. Nu căutăm să stoarcem sânge din răni ale istoriei insuficient suturate. Vrem, pur şi simplu, doar să putem să ne bucurăm împreună de ceea ce ne defineşte şi ne animă, să putem să fim noi înşine aşa, cu bunele şi relele noastre. Nu avem duşmani şi ne dorim doar prieteni. Continuarea...
Despre tinerii de etnie română din regiunea Transcarpatia, Ucraina, se spune că, din cauza educaţiei ce le-a fost insuflată, sunt oarecum "sălbăticiţi" când vin în contact cu semeni de-ai lor din România: sunt circumspecţi, cu un mod de relaţionare mai degrabă introvertit, te scrutează cu privirea în care se citeşte un soi de reţinere amestecată cu neîncredere. Nu le este la îndemână să vorbească deschis şi explicit despre condiţia lor de român. Îşi poartă povara de trăitori "enclavizaţi" fără revoltă sau fără a se victimiza, cu o demnitate ancestrală, simplă, maramureşeană. Parţial, toată această atitudine este totuşi şi o consecinţă a noianului de promisiuni de sprijin pe care, de-a lungul timpului, diferiţi "reprezentanţi din patria-mamă", de diferite ranguri, le-au făcut, dar nu le-au onorat.
Din când în când, însă, câte o voce sparge această monotonie a tăcerii, dar o face fără stridenţe, iar din rostirea sa răzbate o disperare înăbuşită. Mesajul emoţionant al unui tânăr etnic român din Transcarpatia vine să confirme acest lucru.
De mai (prea) mult timp, deja, autorităţile diplomatice române şi ucrainene se află în tratative pentru încheierea unui acord bilateral de mic trafic de frontieră, aşa cum statul vecin a încheiat deja cu Ungaria sau Slovacia, de pildă, care ar presupune ca cetăţenii ucraineni care domiciliază pe o distanţă oarecare (ce urmează a fi stabilită reciproc) să nu mai fie supuşi obligativităţii obţinerii vizei pentru intrarea pe teritoriul României.
Înultima perioadă, mass media autohtonă, dar şi cea internaţională acordă ample spaţii unor subiecte de genul ce mai fac, ce mai fură, ce mai pătimesc românii din afara graniţelor.
Este vorba, cu precădere, de acei cetăţeni români emigraţi cu sau fără forme legale în varii ţări de pe mapamond. Punctele fierbinţi sunt reprezentate de românii din Spania şi, mai ales, de cei din Italia. Urgia pornită până la cel mai înalt nivel de italieni împotriva unor persoane în special de etnie rromă care sunt, în acte, cetăţeni români are darul de a inflama însăşi Uniunea Europeană.
Au trecut aproape 2 ani, din data de 3 octombrie 2008, când preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare, Csehi Arpad, şi viceguvernatorul de la acea vreme al Administraţiei Regionale Transcarpatia, Volodymyr Noblik, au semnat, în sala mică de şedinţe a Consiliului Judeţean, un „Acord de colaborare economică, comercială, tehnico-ştiinţifică şi culturală” între judeţul Satu Mare şi regiunea Transcarpatia, din Ucraina, eveniment la care au fost prezenţi majoritatea şefilor celor mai importante instituţii judeţene, precum şi o delegaţie reprezentativă din Ucraina.
Soarta românilor pe care istoria i-a aşezat şi i-a lăsat izbeliştii prin pustele Pannoniei n-a fost niciodată una dulceagă, ci, dimpotrivă, presărată cu nenumărate momente amare şi dificile. Politica asimilaţionistă dusă într-un mod extrem de tacit, dar agresiv de către autorităţile ungare i-a făcut să reziste cu greu tuturor încercărilor la care au fost supuşi, dar dacă azi mai putem vorbi de o comunitate românească în Ungaria, înseamnă că vitregiile n-au putut fi mai presus de credinţa în propriul neam şi în Dumnezeu de vreme ce, strânşi în jurul Bisericii, conaţionalii de aici şi-au păstrat fiinţa şi, în străfundul sufletului lor, identitatea.
În urmă cu ceva vreme, era un vis aproape utopic. Pe parcurs, a început să devină o dorinţă înmugurind şi rodind pe zi ce trecea. Azi, e o realitate ce tinde să fie o certitudine tot mai pregnantă.
Despre tinerii de etnie română din regiunea Transcarpatia, Ucraina, se spune că, din cauza educaţiei ce le-a fost insuflată, sunt oarecum "sălbăticiţi" când vin în contact cu semeni de-ai lor din România: sunt circumspecţi, cu un mod de relaţionare mai degrabă introvertit, te scrutează cu privirea în care se citeşte un soi de reţinere amestecată cu neîncredere. Nu le este la îndemână să vorbească deschis şi explicit despre condiţia lor de român. Îşi poartă povara de trăitori "enclavizaţi" fără revoltă sau fără a se victimiza, cu o demnitate ancestrală, simplă, maramureşeană. Parţial, toată această atitudine este totuşi şi o consecinţă a noianului de promisiuni de sprijin pe care, de-a lungul timpului, diferiţi "reprezentanţi din patria-mamă", de diferite ranguri, le-au făcut, dar nu le-au onorat.